Selfie. Un altfel de autoportret. 25/06/2021 – Posted in: article, business, collaboration, collection, Feminism, Feminist'shirt, Laura Chiriță, ME, my work – Tags: , , , ,

Eu sunt Laura Chiriță.

Născută în 1989, 28 februarie, la 22:30, de încăpățânare nu am vrut să mai stau un pic, să ies în 1 martie, odată cu primăvara. Am venit pe neașteptate, având deja doi frați și o soră în familie, cu o diferență semnificativă de vârstă.

Poveste scrisă pentru emisiunea Selfie de la TVR Timișoara , a Roxanei Morun.

Emisiunea întregă cu mine e aici: https://www.youtube.com/watch?v=WpqkKbW-Wpg&t=210s&ab_channel=TVRTimi%C5%9Foara

Bunicii din partea tatălui erau, el fotograf (veteran de război), iar ea croitoreasă. Și cum nu prea avea nimeni timp de mine, stăteam prin atelierul bunicii (Babi îi spuneam), din centrul Timișoarei. Atmosfera din atelierul ei, absorbită în primii ani de viață, a rămas cu mine și cred că m-a influențat mereu. Lucra singură, era liniște, ea fredona și cânta în timp ce croia și cosea, se auzeau clopotele de la Catedrala Mitropolitană. Acolo aveam voie să pun mâna pe orice, să cos, să greșesc, să mă joc, iar asta și-a pus amprenta în dezvoltarea mea.

La 6 ani am avut norocul de a fi prea mică pentru a intra în clasa 1 a fostei învătătoare a fraților mei. Dar ea le povestise părinților mei că este o școală nouă, în care mă pot înscrie anul următor. Era vorba de Liceul Waldorf, deschis atunci de 2 ani de fundația germană Rudolf Steiner în Timișoara. Acolo am făcut primele opt clase și cumva îmi pare rău că nu am rămas și la liceu. Primii patru ani i-am făcut în școala generală 27 găzduiți, între timp părinții nostri construind clădirile care se află acum Liceul Waldorf, în zona Soarelui. Acolo am făcut două instrumente muzicale, cor, pictură, sculptură, euritmie și tot de acolo am rămas cu cele mai multe noțiuni de geometrie și științe, pentru că erau predate într-un mod foarte vizual și interactiv.

Undeva în clasa a 4-a am creat prima mea ținută, ajutată de Babi, pentru o serbare. Era desenată de mine(inspirată din Spice Girls) și cusută de amandouă. Apoi am început să modific blugii colegelor și a prietenlor lor și chiar câștigam bani de buzunar din asta. Era începutul anilor 2000, iar moda cerea jeans cu talie extrem de joasă, fuste din denim și pantaloni foarte evazați. Coseam totul de mână, mașina bunicii nu mai funcționa.

Babi a murit la peste 80 de ani, când eu eram în clasa a 8-a, dar a apucat să îmi vadă pasiunea și să îmi dea încurajările ei.

Eu deja știam ce vreau să fac. Nu știam cum să ajung unde era bunica când avea atelierul. Dar știam că aia vreau să trăiesc.

Liceul l-am ales după popularitate și reputația de “liceu bun” și a fost vorba de Colegiul Economic F.S.Nitti. La Waldorf eram ca o familie, câte o clasă din fiecare, profesori care ne si vizitau acasă, portarul și angajații erau membrii de familie ai colegilor mei, iar eu voiam altceva, să cunosc mai mulți oameni. Eu până la 16 ani nu știam ce înseamnă sistemul tradițional de învățământ. Aveam prieteni, auzeam în tabăra de la Costinești de la alți copii, dar nu înțelegeam ce înseamnă el de fapt. Liceul a fost inițial un șoc pentru mine: faptul că profesorilor nu le păsa nici cum te numești, dacă ai înțeles sau nu ce explicau ei, chiar te luau ei la mișto că vii din alt sistem de învătământ. Se scriau niște lucruri pe tablă și nu înțelegeam nimic. Apoi am descoperit tocitul cu ajutorul colegilor mei și am trecut de liceu cu bine, ca un roboțel, ca toată populația din păcate. Norocul meu că baza Waldorf era solidă.

În continuare știam ce vreau să fac, dar nu știam cum. În liceu am început să fac chiar rochii de la zero, cusute manual. Dar nu credeam că sunt destul de pregătita/ bună pentru a da la arte. Credeam că trebuie să te descopere cineva/ să ai mulți bani, așa văzusem în filme.

Eram așa de limitată în percepție, chiar dacă eram într-un oraș măricel și dezvoltat. Țin minte că veniseră de la o universitate din Scoția, să ne prezinte planurile lor de școlarizare, care era gratuită pentru români. Iar eu nu puteam concepe că pot/am voie să studiez în strănătate. Știam că noi suntem săraci și maxim UVT pot alege. La 18 ani asta simțeam. Așa că am ales de pe site-ul UVT, specializarea Comunicare și Relații Publice. Că suna bine și eu vorbeam mult.

În continuare eu știam ce vreau să fac și nu era asta. Dar tot nu știam cum să ajung la atelierul pe care îl avea Babi.

Facultatea mi-a plăcut, a fost un sistem de predare potrivit mie, am cunoscut oameni buni, am prins mult drag de scris, de promovat și iubire de social media. Chiar dacă noi aveam hi5 abia, atunci apăruse Facebook și asta a schimbat totul. Cât încă eram în facultate am decis să fac pași mici, orbește, către ce știu că vreau să fac. Aveam un job part time într-un call center, câștigam 500 lei/lună. A pus și mama ceva bani și am luat prima mea mașină de cusut în 2010 și am început să fac rochii în camera mea de 7mp, pe care am transformat-o în atelier ziua. Iar iubirea de online m-a ajutat să descopăr Blogspot, unde am avut primul meu blog, să descopăr Facebook, unde am deschis pagina Atelier Laura Chiriță, tot în 2010-2011 și am mai descoperit comunitatea BurdaStyle.com, cu tipare, oameni de peste tot din lumea care își ofereau suport și feedback pe ce coseam.

Ceea ce am învățat în facultate folosesc și astăzi, toate materialele din online fiind făcute și scrise de mine.

Momentul în care s-a schimbat totul, a fost după facultate. Tatăl meu murise de cancer pulmonar chiar în ziua în care eu aveam banchetul de absolvire. Apoi am terminat licența, am acceptat un job în vânzări, am început un master în publicitate și mă mințeam în continuare că asta trebuie să fac, ca să ajung cândva la atelierul acela. Până când mi-am dat seama că sunt foarte nefericită, la 22-23 de ani și că viața nu poate să arate așa. Trebuie să fie altă variantă. M-am folosit de iubirea de scris…și am scris. Liste, planuri, idei. Apoi am decis să renunț la job, masteratul care nu îmi plăcea deloc și să încerc.

Ultimele joburi erau în vânzări, mă stresau foarte tare, trebuia să conduc (nici acum nu-mi place să conduc, dar e mult mai relaxant și îmi place mult mașinuța mea), iar targetele absurde mă făceau să îmi fie rău fizic aproape zilnic. Dar erau firme românești mai micuțe, iar asta mi-a dat șansa de a vedea un pic din motoarele unei companii, probleme de management și leadership, multe lecții de “așa nu vreau să fac la firma mea”. Și am văzut că firmele sunt făcute tot de oameni. Oameni nu neapărat mai deștepți ca mine.

Așa că în 2012 m-am înscris la Design Vestimentar. La master direct. Pentru că trebuia să și lucrez și nu puteam pierde ani pe care nu-i mai aveam și cu încă o facultate, dar știam sigur că vreau să am studii în domeniu. Aveam dreptul să aplic, am făcut dosarul pentru admitere, conștientă fiind că nu voi avea aceleași cunoștinte și nici abilități tehnice/de desen ca ai mei colegi. Și așa a fost, dar am intrat și în scurt timp am fost printre primii. Tot în 2012 am făcut și prima mea colecție, până atunci făcând rochii la comandă.

Link video de la prima mea prezentare din 2012, colecția Rubik’s dresses

Mă așteptam, ca fiind domeniul artelor, profesorii să ajute studenții și să îi ghideze către un stil propriu, catre o viitoare carieră sau un drum al lor. Nu am găsit asta, ci cam găsit competiție internă, profesori care voiau să creezi ceva să le placă și să dea bine/în ton cu prestigiul propriu de proiecte coordonate. Și am cunoscut chiar profesori care mă întrebau ce caut acolo/de ce nu am continuat studiile în comunicare. Sau îmi luau proiectele la mișto, nefiind la un nivel superior de execuție, lucru pe care eu mi-l asumam, însă comportamentul lor nu era unul acceptabil pentru un cadru didactic.

Dar plusul pe care îl aveam eu era experiență în partea comercială, de lucru la comandă cu o clientă față în față, conceptul de a promova ceva, abilitățiile de PR și iubirea pentru scris și social media.

Însă am întâlnit câțiva oameni minunați, printre care o numesc pe Valentina Ștefănescu, care mi-a și coordonat lucrarea de disertație și care nu numai că ne împingea către un stil propriu, dar chiar susținea că se încarcă ea de energie și inspirație după un curs cu noi. Minunat om și artist.

În timpul masteratului am fost la festivaluri de modă, am participat la diferite concursuri și expoziții, iar colecția Nomad, făcută în 2013, a fost una dintre cele mai plimbare colecții ale mele.

Linkuri prezentare: https://www.youtube.com/watch?v=3uYZFBZUjYA&ab_channel=LauraChirita

https://www.youtube.com/watch?v=DsNl4OuvpzM&ab_channel=LauraChirita

Între anii de masterat, mi-am dorit tare mult să am parte și de o experiență studențească, de care nu avusesem curaj să profit până atunci. Am prins curaj și am plecat o vară în SUA, cu programul Work&Travel. O experiență care m-a muncit bine, dar m-a și inspirat și dotat cu hotărârea că m-am pus pe șinele potrivite pentru mine și răbdarea până la acel atelier era tot mai mică.

Lucrarea de disertație, coordonată de Valentina Ștefănescu s-a numit BreathTAKEing și e o colecție inspirată din cancerul pulmonar, făcută în memoria tatălui meu. Pentru că moartea lui m-a împins să schimb ceva la traseul meu și să ajung unde simțeam că îmi e locul.

Link prezentare video: https://www.youtube.com/watch?v=-rRnHyo5M8Y&ab_channel=LauraChirita

În perioada aceea 2012-2015, am citit tot ce am găsit de psihologie, dezvoltare antreprenorială, comunicare, începusesă să fie conferințe gratuite live, Blogguri, video-uri și am participat și la un curs de antreprenoriat unde am și câștigat premiul pentru cel mai bun plan de afaceri.

Imedia după absolvirea masteratului, la nici o lună, eu deja găsisem spațiul pentru atelier. Vizitam spații de când nici nu aveam bani și nici nu absolvisem, dar știam că va apărea cel potrivit mie. Și a apărut! În iulie/august 2015, peste pod de unde avea Babi atelierul ei, dar tot auzeam clopotele de la catedrală.  Acolo am avut atelierul primii doi ani, iar de patru ani sunt tot într-un apartament dintr-o clădire istorică, aparținând acelorași proprietari, dar în zona iosefin.

În antreprenoriat m-am aruncat știind puțin către deloc. Am învățat (și încă învăț) din mers să fac contracte, facturi, să negociez, să abordez oameni noi (groaznic de greu pentru un introvertit), cum să insist, cum să fiu tare pe poziții și să am mai multă încredere în mine. Am învățat să greșesc și să accept că e ok să greșești, să înveți din asta și să repari/modifici din mers. Am învășat să mă afișez mai mult și cu ușurință, încă e greu, dar devine mai natural cu timpul. Încă nu știu să vorbesc de una singură pe stories, dar ies din cochilie mai ușor. Eu credeam că e suficient doar să lucrez ca bunica mea, în atelier și lumea să cumpere rochiile mele, dar să nu știe neapărat cum arăt eu. Nu e chiar așa în timpurile noastre.

Chiar din primii ani de atelier (anul acesta împlinește 6 ani) am dat de oameni tare faini, cu care am legat colaborări frumoase, iar lucrurile s-au legat atât de natural și organic, că nu pot să nu mă gândesc câte colaborări aș fi avut dacă depuneam efort în a promova latura aceasta.

Colaborările au fost proiecte de design pentru terți, printre care am deschis și ridicat de la zero un brand de uniforme medicale, Carre Line https://www.laurachirita.ro/proiectul-carre-line/

Cu cei de la Plai/Ambasada m-am unit organic și am lucrat la proiectul Bega Lumen, pentru care am făcut costumele https://www.laurachirita.ro/proiectul-bega/

Și alături de care încă lucrez, în proiectul vestimentar social, One Shirt: https://www.laurachirita.ro/proiectul-one-shirt/

Pentru gașca vesela Epic Soiety am făcut vestimentația staff-ului două sezoane la rând și am fost tare încântată să văd culisele brandului lor: https://www.laurachirita.ro/proiectul-epic-society/

În  tot timpul acesta eu am continuat linia purtabilă a brandului meu, vândută pe www.laurachirita.ro și partea de custom made și Bridal, dezvoltând încehttps://camimotorca.com/- încet și colecții proprii de rochii de mireasa, cu participări la târguri de profil (e o industie aparte), proiectele și colaborările sociale cu asociații locale, exemplu Pieces of Heaven, unde sunt voluntar de muuulți ani, pentru că mereu am știut că vreau să ajut/dau mai departe.

Link video colectie Bridal: https://vimeo.com/298608920

 

Credeam că trebuie să ajungi la un anumit nivel să poți dona/ajuta, dar nu e așa. Am învățat să ajut din mers. Și acum ajut prin vocea mea, prin servicile pe care le pot oferi gratuit, prin a dona o parte din vânzări, prin a ține cursuri de croitorie/design, dar și prin a mentora studenți constant.

O colaborare constantă de 4 ani e cu studenții din anul 3 de la Arhitectura, secția Mobilier și amenajări interioare, care fac partea practică a cursului de design vestimentar cu mine, iar în 5 mai chiar avem o expoziție cu lucrările lor la biblioteca politehnicii.

Încet-încet, unele creații au devenit vedete, se vând constant și prind popularitate în timp, colecțiile se vând atât online, cât și în magazine partenere din țară, iar colaborările se nasc tot mai des.

Inspirație și energie creativă îmi iau din tot ce consum: artă, călătorii, cărți, filme, experiențe noi, dar și dintr-un material găsit întâmplător, poate porni o întreagă colecție.

Pandemia a lovit tare industria modei, dar pe mine m-a împins un pic în afara cochiliei și a zonei de confort și am intrat pe problem solving mode. Rochii nu am prea făcut, dar am făcut multe măști textile, cursuri online de croitorie și design, am investit în tehnică și aparatură, pentru a face imprimeuri și broderii proprii și am pus în aplicare multe idei pe care le țineam pe listă, dar pentru care nu aș fi avut timp într-un an plin de mirese, banchete și proiecte pentru alte branduri.

Tot pandemia m-a învățat să fac ceva cap-coadă singură. De la idee la poza de produs. Așa am investit și în aparatură foto și lumini și am început să fac și pozele pentru magazinul online singură. Asta a economisit mulți bani și timp, pentru că neavând comenzi de rochii multe, colecțiile poveste și proiectele online, trebuiau să fie mai dese și răzlețe. Nu mi-aș fi permis fotograf la 4 săptămâni și nici nu aș fi primit pozele a doua zi. Iar pe sistemul: nevoia te învață…m-a învățat!

Proiectul FeminisT’shirt este proiectul demarat acum, unul din cele mai dragi mie,  o serie de 3 mini colecții despre feminism. O poveste actuală, despre feminism, în 3 acte.

  1. Răzvrătirea. Aici. Acum. E despre independența și unicitatea unei femei, ea, pentru sine, indiferent de cum își doresc bărbații să o vadă/să fie.
  2. Luna mai. Și va aduce o doză de optimism, speranță și …culoare. Mesaje pozitive, broderii florale, volănașe. Iar 10% din vânzări va merge către Casa Debora, organizație care adăpostește și sprijină fete abuzate.
  3. Luna iunie. Învățăm partea cealaltă a poveștii și bărbații își spun povestea. Sau o poartă-n piept! Va fi o colecție pentru bărbați, cu mesaje despre și pentru ei, iar 10% din vânzarea lor va merge către clinica dl-ul doctor Ion Duvac, mai exact pentru vouchere de servicii psihologice/de dezvoltare emoțională pentru bărbați, la care va putea avea acces oricine dorește și vom avea chiar și o conferință online cu dl. Dr., tot pentru bărbați.

Părțile poveștii sunt etape naturale prin care trecem cu toții atunci când dorim să ne vindecăm o traumă/durere. Da în special femeile atunci când trec peste un abuz. Sau bărbații, după cum vom vedea la partea 3.

În fiecare etapă a poveștii se vor dona câte 10% din vânzări unei organizații/sprijin direct dedicate persoanelor abuzate/în nevoie de sprijin în urma unei nedreptăți cauzate de inegalitatea între sexe.

FeminisT’shirt

Feminismul e parte din mine dintotdeauna, dar nu știam ce înseamnă. Mereu am simțit o reticiență în a accepta cutume și metode, fără a-mi pune întrebări. Sau să fac ceva doar pentru că sunt fată și așa se face, așa trebuie să se poarte o femeie/așa dă bine.

Am avut-o și pe mama model, o femeie foarte puternică (de nevoie) și îndependentă. Chiar dacă ea nu știe poate ce înseamnă asta, cred că și ea e feministă.

Proiectul va continua și după lansarea celor 3 părți, iar eu voi continua să dezvolt idei de design, cu poveste, care și ajută mai departe.

Ce rezervă viitorul? Nu știu, iar pandemia m-a învățat să fiu mai deschisă la ce vine în drumul meu. Dar cu siguranță tot asta voi face mereu. În atelierul meu. Ca al bunicii mele, Babi!

Laura.